Ne iubim copiii. Ne iubim copiii într-atât de mult încât munca noastră le e dedicată. Mergem la muncă să le punem pâine pe masă, să le facem un acoperiș frumos deasupra capului, să le luăm hăinuțe, jucării. Uneori îi iubim atât de mult încât uităm să le arătam că îi iubim altfel decât muncind.
Munca este comoara omului. Munca înnobilează.
Dar ce facem când copiii muncesc? Îi iubim oare suficient încât să le răpim copilăria muncind?
În țările dezvoltate, în pătura socială medie și bogată, a trimite un copil la muncă înseamnă doar a-l ajuta să înțeleagă câteva principii de viață. E o educație timpurie pe care un copil o primește la 15-17 ani. Copiii care sub o formă protejată exersează diverse munci ușoare și interesante, de cele mai multe ori în ochii îngăduitori ai șefilor, rude sau prieteni de familie. Munca lor este reglementată drastic de stat, în condiții riguroase – încadrarea în munca sub 15 ani este interzisă, fară ore suplimentare, fară munci grele sau periculoase.
Copiii familiilor mai sărace își pierd copilăria în munci mai grele în vatra satului. Unii abandonează scoala foarte mici și oferiți de părinți gospodăriilor vecinilor, muncind cu ziua, zi după zi, se pierd în maturitatea pâinii aduse la gura unor frați care la rândul lor vor lua aceeași cale. Sunt copiii țărilor dezvoltate a căror imagine singuratică pe câmp, văzută din viteza mașinilor care circulă pe șosele, pare pitorească. In realitate sunt mici mogâldețe a căror imaginație și inteligență se stinge ușor în urma oilor pe care le aleargă prin saivan, a căror copilărie se stinge în jocuri mici, cu pietre și bețe, cu frunze. În timp, acești copii nu mai văd fluturii, nu mai simt fulgii de zăpadă, nu mai visează povești, trăiesc doar bătăturile din palmă și câte o jordie arsă cu sete de un părinte care nici el nu a cunoscut altă viață.
Ne uităm la reportajele cu copii de 7-8 ani care muncesc în fabricile din Asia și câteva zile renunțam la tricoul de firmă și la pantalonii luați de la mall, ca vot de blam pentru retailerul care acceptă tacit să cumpere bunuri fabricate în aceste instituții în care copiii sunt exploatați. Sunt exploatați de familiile lor care nu au cu ce să îi hrănească, de foamea estului suprapopulat, de goana vestului după profit. Două-trei zile ne simțim deopotrivă privilegiați că ne-am născut într-o țară în care statul se uită cu un ochi la vârsta de angajare, ne sunăm părinții, ne mângâiem cu grijă copiii. Apoi uităm, așa cum uităm tot ce nu ne afectează direct și trecem mai departe prin viață. Zâmbim îngăduitor în piață când cumpăram de la taraba la care un puști de o schioapă cântărește serios merele dintr-o navetă mai mare ca el, pe care o ridică cu greu. Nu știm câte navete a ridicat azi copilul, cum oasele lui nu se vor mai dezvolta normal, cum singura lui matematică se pierde între calculele pe care ni le face în spatele tejghelei.
Anul 2021 este declarat de UNESCO anul international pentru eliminarea muncii copiilor.
Diferența e in fiecare gest. Putem face noi diferența?
