De ce nu cred in unicorni? Pentru ca dacă nu sunt roz, trebuie să fie ceva în neregula cu ei.
Recrutez de ceva vreme. Am început să recrutez în epoca ante-criză, prin 2004, când oferta de personal era atât de generoasă încât cea mai mare măiestrie se manifesta la selecția CV-urilor. Auzisem de fel de fel de practici – una pe față una pe dos (cel mai greu era sa te hotărăști care CV-uri le păstrezi, cele pe față sau celelalte), tehnica literei (alegeai câteva litere cu care sa înceapă numele candidatului), metoda modelul (apăruseră CV-urile in model european) – nu continui pentru că mi se pare abominabil să selectezi cu oricare din metodele respective doar pentru a fi mai comod, pentru că recrutarea ar trebui să fie un proces, nu o loterie. Petreceam uneori ore intregi să citesc CV-ul candidaților, uneori mă prindea noaptea încercând să fiu corectă chiar dacă în majoritatea timpului candidatul în sine nu era corect cu el – abundența de greșeli gramaticale și minciuni mi se păreau și îmi par încă descalificante.
În criza din 2008 recrutarea a devenit un chin – povești care mai de care mai îngrozitoare, cu tați de familie concediați și mămici respinse, candidați disperați și speriați – obiectivitatea cu care mă laud era serios clatinată. Am facut primul compromis – am angajat un fost condamnat fără să țin cont de cazier și fără să anunț managerul acest lucru. Apoi al doilea, o doamnă drăguță, trecută demult de prima tinerețe a cărei perspectivă de pensionare anticipată se prevedea la orizont. Al treilea, un băiat a cărei orientare sexuală era evidentă și discriminatorie a fost ultimul pe care l-am contorizat. Toți cei recrutați astfel au confirmat, prin recomandări foarte bune de la managerii lor. Ce a urmat o numesc epoca recrutării libere, mă eliberasem de prejudecățile clasice și puteam să văd candidatul, nu o vârstă pe hârtie, un tatuaj pe piele sau un gest feminizat.
Blazarea în recrutare apare destul de repede. Manager fiind, am simțit mereu că recrutarea este în sarcina mea ca o prerogativă, nu o povară. Cu toate astea, când colegii cărora le furnizam personal mi-au laudat alegerile, barierele tehnice s-au dizolvat și am început să recrutez la instinct – am respins candidați extrem de tehnici a caror atitudine mi s-a parut in neconcordanță cu a echipei în care urma să îi trimit, am primit la muncă oameni a căror dorință de perfecționare depășea cu mult pregatirea teoretică a unor candidați așa ziși ideali. Am format manager IT din absolvent de geografie, manager de vânzări din teolog, am angajat director financiar care nu absolvise o școală cu profil economic și nu am greșit, pentru că am înțeles că pentru oamenii motivați munca este importantă și dacă au potențial îl vor folosi cu atât mai mult cu cât trebuie să își acopere aceste “goluri” în profilul prezentării profesionale.
Caricatura clasică a recrutării Ikea în care candidatului i se oferă un scaun dezmembrat care circulă de ani buni în online mi-a schimbat perspectiva recrutării. Procesul în sine trebuie sa fie adaptiv, să satisfacă cerințele echipei, nu ale rigorilor procedurii clasice. Primul interviu de grup organizat la Bacău mi-a adus o pleiadă de critici – candidații s-au simțit defavorizați, managerul a crezut că mi-am pierdut răbdarea și timpul, colegii carora le-am împărtășit experiența au purtat fel de fel de discuții neplăcute despre mine. Era ceva nou și “aiurea” să pui laolaltă candidații și să ii lași să dezbată diverse discuții între ei, cam ca la piață, cu toate acestea am perseverat. Aveam nevoie să angajez o echipă de 8 oameni care să rezoneze unul cu altul, să se ajute, să se completeze și înlocuiască reciproc. A fost echipa a carei fluctuație a fost zero timp de un an și jumătate, cât magazinul pentru care i-am recrutat a fost deschis.
Interviul telefonic a venit ca o adaptare a propriilor mele nevoi – deplasarea fiind imposibilă, am ales să risc și să înlocuiesc plenitudinea de informații pe care le primeam din gestica fiecarui candidat, cu inflexiunea vocii și ezitările unor răspunsuri incomode. E greu să ne adaptăm la nou dar nu imposibil – îmi amintesc cât de uimit a fost directorul meu când i-am propus să nu mai meargă la Satu Mare pentru interviu (nu ii puteam propune din pacate decât doi candidați buni) ci să organizăm un interviu prin skype, folosindu-ne de cameră și de microfon.
Ultimii doi directori financiari i-am angajat prin telefon. E adevărat ca eu urma să lucrez cu ei și și mai adevărat e că nu dau doi bani pe prezența fizică, mă interesează doar atitudinea oamenilor cu care lucrez.
De ce nu cred in unicorni?
Pentru ca unicornii albi nu există decât in poveștile de recrutare. Orice catâr mai acătării dacă ii pui un corn și il plimbi prin târg vei găsi naivi să creadă că sunt miticele creaturi.
Dar dacă sunt roz, e altceva… Macar știu de la început că recrutez pentru fetițe de 5-7 ani.
